Emoțiile primei sarcini – trimestrul 3

57fe29f78a6db_57fe29f78a724Cât de mare poate fi o burtă mare? Hmm..?!
De prin luna a opta, lucrurile „s-au îngreunat”. La modul că aveam senzația permanentă că trag un camion după mine. Când începusem să mă obișnuiesc cu starea de bine, cu tot ce era mai frumos în sarcină, ceva s-a întâmplat. Dintr-o dată mișcările timide ale bebelușei din burtă, s-au transformat în niste knock-out-uri de toată frumusețea. Și nu exagerez cu nimic când le numesc așa. Eram aproape sigură că nu mai e un singur bebe în burtă, sunt cel puțin trei. O foială permanentă în uterul meu, care oricum era deja cât roata de rezervă a mașinii. Nu-mi puteam explica unde anume s-au „mutat” celelalte organe ale mele?! Inima clar nu mai era la locul ei, simțeam cum pulsează de undeva din spate, înghesuită în plămânul stâng.

Vezica urinară devenise prima jucărie a lui bebe. Aveam impresia că mergeam la toaletă, o goleam (cred că 15 mililitri apuca să adune), apoi, ca omul, mă spălam pe mâini, iar când dădeam să ies din baie, îmi aplica o figură kung fu de reveneam pe budă. Dacă mă întrebai: „și ce mai faci, măi Carmen, în ultimul trimestru de sarcină?”, îți ziceam așa: „păi, mă trezesc, fac pipi, merg la bucătărie, apoi mă întorc la baie să fac iar pipi, merg să-mi pregătesc masa, dar nu apuc că tre’ să fac iar pipi.. toate acțiunile încep și se sfârșesc cu pipi.” Mega funny era la somn. Pfiuu! Îmi trebuia jumătate de oră să găsesc poziția în care bebelina se simte confortabil. După jumătate de oră, când eram pregătită să adorm, ce credeți că se întâmpla? Ați ghicit! Pipi! Simțeam cum mi se urcă din stomac spre cap nervii ăia mari, și nu găseam o soluție..

Până la urmă m-am resemnat. În acea perioadă am învățat să merg dormind către baie și înapoi în pat. Era horror să deschid ochii. Nici lumina nu o mai aprindeam în timpul nopții, de teamă că pierd câteva minute prețioase de somn. Căci daa, dormeam mult! Foarte mult! Mă trezeam, mâncam, dormeam și făceam pipi. Rutina zilnică.
Am prins perioada ultimilor luni de sarcină în lunile iulie, august și câteva zile din septembrie. Crunt a fost! O femeie gravidă, din cauza hormonilor, oricum are bufeuri. Dacă se mai suprapun și cu o vară toridă, meniul este complet. Ieșeam afară doar seara, după ora 19:00. Și tot simțeam că mă sufoc. Mă plimbam mult seara, pe jos, pentru că așa citisem eu că e bine să fac dacă vreau să nasc ușor. Aceste plimbări lungi însă, îmi provocau niște cârcei la gambe de nu reacționam la nimic.

Într-o noapte, pe la 2:00, am simțit cum efectiv m-a săgetat un nenorocit de cârcel în gamba piciorului drept, pe partea interioarã a piciorului, de la genunchi cãtre gleznã, de am început să urlu. Atât de tare mă durea că nu puteam decât sa urlu, nu puteam vorbi, explica în cuvinte ce am. S-a trezit al meu amețit, pe întuneric (mai bine zis a sărit de-a dreptul terifiat din pat), crezând că nasc. Atât a putut să mă întrebe: „naști?”
Era debusolat, eu nu puteam răspunde, urlam și plângeam în același timp, la marginea patului, încercând din răsputeri să ajung la gambă să mă masez, dar, ce să vezi?! Nu puteam de burtă. Băi omule, așa un cârcel n-am avut în viața mea! Când îmi amintesc, și acum mă doare. Al meu, în chiloți, buimăcit, se fâstâcea pe lângă mine, crezând că mi-a venit sorocul. Eu nu puteam să-i explic de durere că e cârcelul și trebuie să mă frece la picior, el credea că va asista la nașterea primului nostru copil. Îl vedeam cum bâjbâia pe întuneric după telefon să sune la salvare. Îmi venea sã-l omor.
După vreo 3 minute crunte, îngrozitoare, în care am crezut că de la durere chiar voi intra în travaliu, cârcelul începuse să mă lase. Printre lacrimi (și de durere și de râs.. că n-ai cum să nu te prăpădești de râs atunci când vezi un bărbat în panica în care era al meu), l-am liniștit spunându-i cã nu nasc, că s-a uitat la prea multe filme cu femei născând, că are o impresie eronată despre ce înseamnă „a naște”, și că va trebui să avem o discuție legat de asta, dar a doua zi, pentru că atunci era vorba doar de un nenorocit de cârcel. Atât a apucat să-mi mai spună:

„Băi femeie, tu nu ești sănătoasă! mor de inimã! Eu nu mai dorm cu tine!”

Nu doar cârceii mă terorizau, ci și faptul că devenisem aproape sferică. Nu luasem mult în greutate, în total undeva la maxim 12 kg. Dar mă simțeam imensă.
Frumos, ce să zic?! Nu reușeam să-mi văd degetele de la picioare decât dacă mă aplecam mult în față. Dar dacă mă aplecam prea mult îmi pierdeam echilibrul și riscam să cad. Atât îmi crescuse burta, și așa tare apăsa pe oasele bazinului, încât nici ca pinguinul nu mai puteam merge. Îmi doream enorm să treacă timpul, să nasc o dată.. La ultimul control mi-am intrebat medicul: „Doamna doctor, se vede? I-a ieșit vreun crac, o mână, ceva?”, la care doctorița: „stai calmă, când o fi să iasă vei ști cu siguranță!”. „Doamna doctor, eu sunt sigură că la cât de agitată este, o ia pe cealaltă cale, o să o scot pe gât.”

La o săptămână de la acel control am născut. Am cunoscut-o pe bebelina mea expertă în arte marțiale. A fost cu adevărat cea mai minunată și fericită zi din viața mea de până atunci. I-am promis că, după ce va crește și va înțelege, am să-i povestesc toate prin câte am trecut cât am găzduit-o în burtică, cât mi-a fost de rău, dar și câtă fericire mi-a adus. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s