Iuhuhuuu! Vine barza.. iar!

„Moș Crăciunule, e ultimul an când îți mai scriu și nu te sun, și asta pentru că nu mă lasă mama să mă cert cu tine. Vreau să-mi aduci, te rooooog, cât pot eu de frumos, o surioară!! Nu frățior, nu cățel, nu pisică! O SURIOARĂ VREAU! Atât!” (Sara, fii-mea aia mare, 5 ani pe atunci)
Băi, nu știu cum a făcut moșul ăsta, da’ fix ce-a vrut i-a adus. Bine, dacă ne luăm după data la care am descoperit „miraculoasa livrare”, prin binecunoscutele liniuțe de pe test, a cam încurcat Craciunul cu Paștele.. sau poate era Iepurașul în concediu. Ori.. la ce drumuri avem.. e de înțeles.

Cum vă mai povesteam eu, la mine instinctul ăla materno-simțitor, lipsește cu desăvârșire.. Am zis că la prima sarcină sunt prea tânără să-l am, să-l descopăr, să-l văd.. ei, nu! Dacă nu-l ai, nu-l ai și gata!

De Paște, acum doi ani, am simțit cum mă năpădește așa, o dorință nebună de a găti multe vrute și nevrute. Am făcut cozonaci, fripturi din toate arătările pământului, ouă în toate culorile și degradeurile posibile, prăjituri.. băi, am zis că mi-am găsit vocația la 30 de ani.. ai mei erau în extaz. Mirosea pe scară de-am înnebunit vecinii. Aveam așa o poftă să mănânc din toate. Bine, eu oricum sufăr de poftită cronicizată. Nu mi s-a părut nimic anormal.

Imediat după Paște, într-o duminică, pe la 6:00 dimineața, al meu primește un telefon de la ai lui. Veste proastă: murise străbunica. Am plecat spre Fetești. Ne-am luat cu cele necesare pentru ritualul de înmormântare, n-am avut timp să mă gândesc la nimic altceva. Marți, după înmormântare, nu știu ce căutam prin calendarul din telefon și văd că de la ultima menstruație trecuse destul de mult.. destuuuuul de mult! Nu știam dacă să mă panichez, dacă să îmi fac gânduri?! Cu un an în urmă pierdusem o sarcină, iar durerea era încă acolo.. am pus pe seama faptului că am fost stresată. Deși nu îmi întârziase niciodată, decât atunci când fusesem însărcinată.

Mi-am luat un test de sarcină. L-am făcut imediat, și.. surpriză! Era pozitiv!
Doamne.. ce să fac, cum să fac, cum să zic?! Ce să zic?! Să nu par idioată. Am venit, totuși, să înmormântăm un om. Și nu unul străin. Era timp de fericire?! Pff.. cum îl abordez pe-al meu? (Care, bineînțeles că simțise ceva, la fel ca la prima sarcină) să-i zic direct?
Eram tare fericită în sinea mea.. era o sarcină dorită, așteptată mulți ani, „cerută” în toate scrisorile către toți moșii și iepurașii de fata cea mare, și pe care nu știam cum s-o mai păcălesc, cum să-i explic că „barza” are ciocu-n ghips.

Am făcut o poză la testul de sarcină și i-am trimis-o prietenei mele. Am bocit de fericire amândouă ca două babe. Ea doar ce o născuse pe cea de-a doua fetiță de puțin timp. Îmi înțelegea bucuria și mai bine.20170509_150404 Am fost la al meu, i-am arătat testul. Replica lui: „păi, nu știam eu ce-am plantat acolo?!” 🙂 (Așa e el, genul romantic)

A urmat o perioadă grea. Nici a doua sarcină nu a fost lipsită de riscuri și internări. Dar m-am bucurat mult de ea. Atât de mult că m-am îngrășat în primele 3 luni 6 kg, atât cât slăbisem la prima sarcină în primul trimestru. Mi s-a văzut burtica din prima lună.

Pe la 16 săptămâni am aflat că bebe are cuc, deci e băiat. Fata cea mare, care știa foarte bine ce vrea, când a aflat că va fi băiat, deci nu ce ceruse ea (o surioară), a făcut o criză de plâns și m-a rugat să-l dau înapoi. Să nu-l mai țin în burtă pentru că nu-l vrea. Șoc și groază! I-am explicat așa, cam vreo lună, că va fi minunat și că va fi fericită având un frate. Pe la 22 de săptămâni a acceptat ideea. Dar nu era prea încântată.

Până pe la finalul trimestrului doi, aveam deja confirmarea că am la purtător un flăcău mare și frumos. Deci, am dat tot ce aveam păstrat de la Sara. Îmi luasem gândul că voi face iar codițe, fundițe, rochițe.. 😦
La 26 de săptămâni am mers la București, la o clinică, pentru a face morfologia fetală. Acolo, renumitul Dr Albu, îmi spune că bebe e bine, totul e în regulă, și că mândrețea din burtică e de fapt o „ea”, nu are cuc. Alt șoc și groază, de data asta din partea soțului. Băi, deci șoc de șoc, nu glumă. Omul a avut maxilarul încleștat tot drumul până la Galați. Un sunet n-a putut să scoată. Nu înțelegea, totuși, ce văzuseră ceilalți 3 medici la care făcusem ecografii, între picioarele fetei?! Până am născut a ieșit din starea de șoc. Cea mai fericită a fost, însă, fata cea mare. Replica ei la plecarea din clinica de la București a fost: „ei, ați văzut voi că m-a ascultat Doamne-Doamne? A auzit când i-am zis că eu vreau surioară. Așa că, l-a dat pe băiețelul din burtică cuiva care l-a cerut, iar eu primesc ce mi-am dorit: fetițăăă!” Ne-a topit de-a binelea.. 🙂

Pe 28 decembrie, la ora 9:12 dimineața, mi-am îmbrățișat a doua gălușcă, a doua minune din viața noastră.. Natalia Anais. De atunci, al meu este cel mai fericit și norocos tătic din câți ar putea exista.. și asta pentru că nu mai am timp să mă mai cert cu el, am două miniaturi ale mele.. dar pe care le ador, și care mi-au schimbat radical viața! ❤

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s