Ei bine, asta-s eu!

Înainte să am cele două mândre din dotare (şi uneori chiar în perioada “dintre ele”), mă descoperisem ca fiind o femeie cu destul de multe calităţi şi abilităţi (pff! Iată-mi modestia! Prima-i!). Eram o femeie puternică (deşi prietena mea mă ştie o plângăcioasă. Fată, doar cu tine-s aşa!), încrezătoare în forţele ei, în capacitatea de a face lucrurile perfect la locul de muncă, sau să leg relaţii cu uşurinţă, să pot convinge. Eram o femeie capabilă să merg 12 ore pe tocuri de 10 cm, chiar şi după 2 pahare de vin, fără să mă prăbuşesc cu cracii în sus.

Dar, ca orice om normal, aveam şi am lucruri la care nu mă pricep wow. Ei bine, nu-mi este jenă să discut despre asta. Mi s-a întâmplat (şi nu o singură dată) să ard în aşa hal mâncarea, încât aveai împresia că în tigaie e un cauciuc fumegând, şi nu o bucată e carne..

Apoi, am devenit părinte.. mamă. De atunci am învăţat că sunt reguli care trebuiesc respectate, dar şi reguli care e musai să fie încălcate.

Privesc în jurul meu, pe facebook, Instagram, youtube, google, reviste, ziare.. băi, toată lumea se pricepe la parenting. Din momentul în care s-a născut Sara, fata cea mare, parcă eram înconjurată de mame şi taţi (oh, da!! Şi taţi) care păreau că le ştiu pe toate în ale “parentingului”.

Cele două fete ale mele seamănă între ele fizic atât de bine, că uneori mă uit cu urmă de îndoială la cea mică, dacă în unele momente e ea, sau e cea mare şi m-am întors eu în timp. Dar, din punct de vedere temperamental, al caracterului şi a modului de creştere (somn, mâncare, joacă) sunt atât de diferite, precum yin şi yang.

Nu s-a putut întâmpla mai bine, când, ajunsă acasă după naşterea Nataliei, cea de-a doua fetiţă, aveam impresia că toţi copiii au un program normal de somn noaptea, şi anume 8 ore.. legate! Că aşa se tot lăudau acei părinţi experţi în parenting că reuşise să şi-i “educe” (la 5 zile de viaţă? Wtf?!). Şi-mi tot veneau în minte replici precum: “vai, cât de repede ne-am organizat şi ne-am acomodat, şi totul a intrat aşa, într-o rutină, iar bebe doarme dus noaptea, în pătuţul lui chiar, iar noi, părinţii, în al nostru!”

După vreo lună, arătam de parcă tocmai terminasem a 5-a rundă cu Mike Tyson, ultimile 10 minute dormite legat fiind în urmă cu vreo trei zile, când notasem în calendar momentul ca pe un miracol. Simţeam că e peste puterea mea de a înţelege cum naiba, unele mame, cu bebei la fel de mici ca a mea, reuşesc să îşi îndrepte părul.. Când?! Le vedeam în pozele de pe reţelele de socializare machiate, zâmbăreţe, iar copiii le dormeau fericiţi în căruţ, îmbrăcaţi în acele costumaşe drăgălaşe cu glugă de ursuleţ.. (chiar mă gândeam uneori: oare acei copii nu fac caca de se murdăresc până la gât? De nu ştii dacă să îi mai dezbraci sau nu înainte de a-i băga sub duş.. oricum caca este peste tot, nu numai în scutec.. chiar şi pe tine câte ceva).

De-a lungul timpului, am învăţat să discern perfecţiunea afişată de haosul din viaţa, casa şi sufletul unui părinte. (Experţi în parenting, daţi cu roşii dacă vreţi, vă dau voie!) Toate replicile perfecţioniste mă loveau direct în faţă, precum o tonă de cărămizi (imaginaţi-vă scena când Kevin din “Singur acasă” îi aruncă de pe acoperiş hoţului cu cărămizi în cap.. ei, eu îs aia de le primea!). Iar când mai auzeam de la unii că perioada adolescenţei este cea care îţi dă cele mai mari bătăi de cap, mă tot întrebam: poate fi mai rău de atât?!

Maternitatea m-a schimbat mult.. atât de mult, încât uneori mă prefac atât de bine faţă de părinţii experţi în parenting, şi îi mint că pentru mine statul acasă şi creşterea copiilor e ca o oază de linişte, ca acea gură imensă de aer de care atât de mult aveam nevoie. Şi încep să râd, amintindu-mi de ultimul tantrum al fetei mele mari, peste care am trecut închizându-mă în baie şi lăsând-o să urle până s-a calmat singură. Apoi, ca o mamă rea ce sunt, am ieşit din baie, am luat un calmant, i-am făcut o poză şi am postat-o pe facebook. La descriere am scris: “îngerul meu”. Sau amintindu-mi când cea mică a plans atât de mult la un moment dat în scaunul auto, încât am crezut că va face implozie, sau se va sufoca.. până a adormit. Apoi am pozat-o, pentru a mi-o aminti cât de mult “adora” să stea în scaun.

Dragilor, este o capcană asta cu “parentingul”. Eu am fost prinsă în ea, şi mult mi-a mai luat să descopăr şi să accept. Asta până într-o zi în care, o mamă, ca şi mine, cu doi copii, mi-a spus că abia aşteaptă dimineaţa să-şi ducă copiii la şcoală şi grădiniţă, doar pentru a se bucura de câteva ore de linişte pentru ea. Am înţeles-o.. nici nu vă imaginaţi cât! Şi i-am zis: “şi eu la fel!”. A ridicat privirea din pământ, mi-a zâmbit şi a înţeles că nu e singură, şi a prins curaj să-mi povestească. Mi-a dat mesaj în acea seară, şi mi-a zis că parcă am ajutat-o să-şi descarce sufletul de greutatea ce o apăsa şi de care îi era teamă să vorbească, pentru a nu fi judecată.

Suntem părinţi, şi asta mi se pare cea mai minunată dar şi cea mai grea meserie din lume. Nu eşti aplaudat la final de an pentru lucrul ăsta, nu primeşti bonus la final de Q, nu ai parte de concedii, nu poţi amâna anumite sarcini, dar asta ne face să fim normali. Să acceptăm că suntem oameni, că încălcăm reguli, şi să încercăm să nu ne mai prefacem că este “bine” (de “gura lumii”) când, de fapt, nu e..

you-are-not-alone

Trebuie să spunem lucurilor pe nume..

ştiţi de ce? Pentru că, de fiecare dată când o facem, există lângă noi un alt părinte, care, poate se simte fix cum m-am simţit eu la început: neputincioasă, vinovată, mamă rea.

 

Ei bine, asta-s eu! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s