Am două cezariene. Asta mă face o mamă mai puțin bună? 🤷‍♀️

Cezariana a fost inventată de femeile din Africa, cu multe secole în urmă. Moașele, împreună cu chirurgii din Tanganyika și din zona lacului Victoria, au perfecționat această procedură prin care femeile pot da naștere copiilor, acum câteva sute de ani. 

Atunci când o gravida nu reușea să nască natural, aceștia o sedau folosind cantități foarte mari de alcool din banane. O legau pe mamă de pat pentru a rămâne în siguranță, sterilizau un cuțit la flacără și apoi făceau incizia. Totul se petrecea foarte rapid dar cu foarte mare atenție, pentru a preveni o hemoragie abundentă sau afectarea altor organe.

Pe ambele fete le-am născut prin cezariană. Și nu am recurs la această procedură pentru că mi s-a părut mai simplu, ori pentru că așa „a fost moda”, ci din contră: îmi era teribil de frică de intervenția în sine. Numai gândul că voi avea o tăietură de 20 cm pe burtă mă îngrozea. Însă, medical, riscul unor complicații majore în timpul travaliului și expulziei era foarte mare, atât pentru mine cât și pentru copii (în cazul ambelor fete). Medicul mi-a explicat că este cea mai bună soluție pentru ca eu și fetele să fim bine.

Am născut la o maternitate de stat. Sarcinile mi-au fost monitorizate de același medic. Am născut cu aceeași echipă de medici ambele fetițe.

Nu am avut sarcini lipsite de riscuri, sau prea ușoare. Dar, nașterile mi-au rămas întipărite atât de bine în minte, că le pot povesti în detaliu oricând. În sala de nașteri, tot personalul (mă refer aici chiar la toți: infirmiere, moașă, asistente, medici, toți!🙏) m-au încurajat și mi-au vorbit atât de frumos, că aproape nu înțelegeam de ce îmi este teamă. Medicul anestezist m-a ținut de mână și îmi povestea pas cu pas ce mi se întâmplă (Este un om minunat, frumos, cald, de care o să mă simt veșnic legată). În sală am avut muzică la ambele nașteri (prima fetiță s-a născut pe muzica lui Holograf – Primăvara începe cu tine, iar pe a doua pe muzica lui Julio Iglesias). Am fost mângâiată pe frunte, am fost lăudată că mă descurc perfect, deși eu nu am făcut nimic. Datorez totul echipei! Mi-am văzut copiii imediat cum au fost scoși din pântec, le-am auzit primul scâncet, iar medicii neonatologi mi le-au adus lângă mine, să le simt mirosul, să le adulmec, să le privesc și să mă simtă, imediat cum au fost curățate și înfășate ca niște mici sărmăluțe.

Până să trăiesc personal aceste două nașteri, cezariana mi se părea un lucru terifiant. Nu concepeam să-mi nasc altfel decât natural copiii. Dar, de multe ori, planurile noastre nu corespund cu realitatea.

Au fost ambele cezariene la cald. La prima, travaliul abia se instalase, însă la a doua, după un travaliu de aproximativ 12 ore, în care am văzut toate stelele de toate formele și culorile, s-a recurs la intervenția chirurgicală. Au trecut un an și patru luni de la a doua cezariană. Sunt în perfectă stare acum! Însă, am avut unele regrete.. unele sentimente ciudate de care am să vă vorbesc.

Când vine în discuție nașterea copilului tău, te gândești să se intâmple perfect. Perfect la mine însemna a naște natural (vaginal).

Nu s-a întâmplat așa, iar atunci am simțit că trupul meu nu a făcut suficient.. că m-a trădat.. că nu a fost capabil să-mi nască fetițele în mod natural. Este frustrant, credeți-mă! Deși, știu că, dacă nu se recurgea la cezariană, eu nu aș fi avut două fete perfecte acum. Și probabil că nu s-ar fi terminat bine nici pentru mine..

După cea de-a doua naștere, când am încercat fără reușită să-mi aduc pe lume copilul natural, am crezut că se va instala un soi de depresie. Erau un amalgam de sentimente și emoții în sufletul meu. Eram dezamăgită de mine. Nici hormonii nu mă ajutau foarte mult. Mi-am dorit să-mi pot ține copilul la sân imediat după naștere, să-l pot ține pe pieptul meu, să îi simt respirația și să mă simtă aproape.. din păcate, asta nu s-a întâmplat. După scoaterea copilului au intervenit ceva complicații, mi-am văzut și simțit fetița preț de câteva minute, apoi, până la seția de terapie intensivă nu am mai văzut-o.

Nu m-am putut ocupa de ea ca o mamă adevărată vreo două zile, nu am avut-o nici măcar în salon cu mine. Dar nu că nu s-ar fi putut, nu aș fi avut, fizic, cum să mă ocup de ea. Recuperarea după cea de-a doua cezariană a fost lungă și dureroasă. Nu s-a comparat cu prima naștere.

Abia mă puteam mișca a doua zi, parcă învățam din nou să merg.. am plâns foarte mult. Nimeni nu știa și nici nu ar fi înțeles ce este în sufletul meu, ce mă frământă. În loc să-mi țin puiul la piept, să îi schimb scutecul, să o țin în brațe când plânge, eu zăceam într-un pat de spital și mă simțeam neputincioasă.

Atunci a fost momentul în care am simțit că psihic ceva se intâmplă cu mine.. era 31 decembrie, a treia zi după naștere. Unul din medicii care m-au operat, a venit să mă întrebe cum mă simt, să îmi verifice operația, să îmi spună ce și cum să fac. El m-a văzut că nu sunt bine. Atunci, m-a întins în pat. Mi-a dat pansamentul jos, s-a uitat la mine zâmbitor, și mi-a zis: „aici, această cicatrice, arată ca și zâmbetul iubirii. Nu este o simplă tăietură, este frumusețe, devotament și dragoste. Peste ani, le vei arăta cu bucurie asta copiilor tăi, iar tu vei fi mândră să o porți precum un tatuaj dedicat aducerii pe lume a fetelor tale. Ești o norocoasă că le ai, că ești aici. A fost o intervenție ce a durat o oră și jumătate, au fost complicații, iar tu, ai acolo, sus, pe cineva care te iubește mult. Ești puternică, curajoasă și frumoasă!” (Vă iubesc, domnule doctor!)

A fost ceea ce aveam nevoie. Am simțit asta precum un duș rece. M-am ridicat din pat, apoi, am fost transferată într-un alt salon, alături de fetița mea. Am atașat-o la sân, și jur că am simțit cu adevărat tot ce mi-a spus medicul cu puțin timp în urmă.

Știți ce am simțit? Ca sunt precum SuperWoman, cu puteri nemăsurate. Eram mândră de mine, și priveam cu admirație fiecare mamă din cele 4 câte erau în salon, și care născuseră ca mine: prin cezariană. 😊

Acum mă uit în oglindă la mine, la cicatricea mea, și știți ce văd?
Văd un semn care simbolizează „dragostea”.
Văd o luptătoare care a biruit în numele iubirii.

Nu asta este adevărata artă de a fi mamă? Ba da.. depășirea unor provocări după alte provocări. Cine a zis că e ușor? Nu, nu este.. Dragostea cu care o mamă dă naștere copilului ei depășește, însă, orice provocare, orice obstacol în numele iubirii.

Noi, cele care am născut prin cezariană, suntem niște mame la fel de puternice și minunate, ca și cele care și-au adus puii pe lume în mod natural. Nu cum naști te face o mamă mai bună, ci cum alegi să-i fii mamă propriului copil. ❤👩‍👧‍👧

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s