Am fost mama perfectă.. asta, până când am devenit mamă 🙂

Până să devin mamă, aveam o groază de lucruri pe lista mea de „eu așa NU voi face”.. știți și voi cum e cu toate acele femei care îți dau sfaturi despre cum să crești un copil, și cum ar trebui să fii, dar ele nu-s capabile să îngrijească un pește. Da.. eram nominalizată la premiile „Cea mai bună mamă”.. asta până când chiar am devenit una.


Să vă zic ce-aveam în minte până să o nasc pe cea mare:

„Voi fi o mamă foarte organizată”

„Nu-mi voi pierde niciodată, pentru nimic în lume, cumpătul” (la faza asta scriu și râd)

„Voi avea reguli pe care nu le voi încălca”

„Copiii mei nu vor sta în fața TV-ului sau al tabletei/telefonului, decât 30 de minute, o dată pe săptămână”

„În weekend mă voi implica în tot felul de activități în aer liber care să le dezvolte creativitatea”

„Mă voi trezi înaintea tuturor pentru a pregăti micul-dejun, pachetul pentru școală, a soțului pentru serviciu, voi pregăti hainele și le voi călca” (nu știu exact ce credeam despre expansiunea timpului, dar .. realitatea m-a lovit crunt la scurtă vreme)

„Voi jongla excelent între copii, casă, muncă, pasiuni”

Apoi… am născut! Bum! Fix ca în exploziile atomice, așa s-au petrecut lucrurile. Perfecțiunea ce o „făceam” eu, nu semăna mai deloc cu perfecțiunea din mintea mea de dinainte de copii. Nu era perfect, dar totuși era.. nu știu cum să explic prea clar, dar cele care sunteți mame, sigur înțelegeți.

Am priceput imediat cum stă treaba cu „mama perfectă”. Băi, perfecțiunea asta este uneori atât de obositoare că te simți sleită de puteri, iar când ai doi copii atomici, fix de asta n-ai nevoie. Am învățat ceva din chestia asta: a fi mama perfectă este nu numai imposibil, dar și plictisitor. Este stresant. Te macină fărâmă cu fărâmă, puțin și sigur. Te face să te simți incomod, incapabilă, iar toate asta duc la o senzație de vină comparându-te cu cei din jur. Este vina aia care te face să simți că tu nu ești o mamă suficient de bună, nu ești o soție suficient de tandră și atentă cu partenerul tău, nu mai ești nici tu femeia atentă la toate nevoile ei, și nici prietena deschisă și sociabilă cu care erau obișnuite amicele tale.

Dacă ai teanc de vase în chiuvetă – ești vinovată!

Întârzii să-ți iei copilul de școală pentru că ești blocată în trafic – ești vinovată!

Întârzii la job pentru că toată noaptea ai încercat să-i scazi febra copilului – ești vinovată!

Nu reușești să petreci cât timp ți-ai propus cu copiii – claaar, ești vinovată!

N-ai mai avut o seară în doi, tu cu al tău soț, de luni de zile – fix tu ești vinovată!

Hey, dragă mamă! Ești om! Un om adevărat! Nu robot! Și ai o singură viață, pe care încerci să ți-o trăiești după regulile unora care doar asta fac: reguli! Ești legată de această stare de vină, care nu face altceva decât să îți zică că nu ești o mamă perfectă. Că nu ești suficient de bună. Ești sub controlul stării de vină. Am să fiu cât se poate de sinceră: nu vei fi niciodată suficient de bună pentru toată lumea. Dar este în regulă. Ești OM!

Nu știu cum sunteți voi, dar eu refuz să-mi petrec viața luptând pentru ceva ce nu-mi aduce nici măcar bucurie. Pentru că, de fapt, perfecțiunea nu este ceea ce eu îmi doresc. Ci este o percepție implementată de alții.

Până să realizez toate astea, în mintea mea rulau întrebări de-a dreptul aiurite:

Vai, ce vor crede oamenii când mă voi întoarce la serviciu..?! că nu-mi pasă de creșterea și educarea propriilor copii! Voi călători mult, nu voi mai fi atât de des acasă alături de familie.. îmi voi lăsa copiii la bunici. Ce se va întâmpla dacă vine cineva în vizită iar în casă e o mizerie de nedescris? Mamă denaturată va scrie pe fruntea mea.

Ei bine, toată lumea are dreptul la propria opinie. Dar când aceste opinii încep să-ți afecteze mintea și starea de fericire, e o problemă. E timpul să-ți reevaluezi așteptările, principiile, modul de a gândi și de a te autocritica, modul de a-ți trăi viața.

Voi, mame ce-mi sunteți prietene, și nu numai, nu sunt interesată de perfecțiunea voastră! Nimeni nu ar trebui să fie! Lăsați toate rahaturile astea la ușă atunci când veniți la mine.. sau când vă vizitați între voi. Fiți așa cum simțiți să fiți. Trăim într-o lume reală, nu în cărți de psihologie, și nici în filme. Suntem diferite, dar luptăm pe aceleași fronturi. Nu vă fie teamă să împartășiți adevărul, imperfecțiunile și tot ce ține de o mamă perfect imperfectă. Un zâmbet sincer și o cafea, pot rezolva aproape în totalitate starea de vină pe care o resimțim uneori. Pentru asta-s prietenii.

Pentru că perioada asta pe care o trăim acum, nu se va mai repeta. Niciodată! Așa că, eu nu-mi voi cere scuze pentru cum am ales să-mi trăiesc viața, pentru imperfecțiunile din jobul de mamă permanent ce-l am, și vă îndrum și pe voi să aveți discuții cu voi înșivă atunci când regulile întipărite în sufletul și mintea voastră de alții vă fac să simțiți o vină ce n-ar trebui să o purtați.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s