Traume de mamă – răspunsul neglijării emoționale din copilărie

Traumele.. Le resimt atunci când fii-mea aia mare țipă la mine când nu-și găsește nu știu ce tricou cu nu știu ce unicorn pe el.. Le resimt atunci când soțul meu vine acasă de la job, intră pe ușă, și are acea figură de om nervos, iritat, dar fără să zică ceva.. Le resimt atunci când părinții mei mă sună să mă ia la rost pentru că nu i-am mai sunat de o vreme să îi intreb ce fac.. Le resimt chiar și atunci când o amică se laudă cu ce a realizat, sau chiar și când cineva îmi face un compliment..


Am acea stare de amorțeală.. rigiditate fizică și psihică.

Nu știu niciodată cum să răspund, sau ce se așteaptă de la mine. Mă năpădesc niște emoții, sentimente, trăiri pe moment, apoi dispar chiar înainte să mă desmeticesc. E ca atunci când ți se șterg cuvintele de pe tablă înainte să le fi citit.

Dacă interacțiunea este una negativă, acea amorțeală a mea se transformă ori în furie, ori în rușine pe măsură ce încerc să mă apăr în fața respingerii. Am psihicul rănit, și îmi e imposibil uneori să îmi dau seama dacă fac bine sau nu. Nu pot să mă raportez la lucrul ce mi se intâmplă în acele momente decât ca și cum aș avea un scut asupra mea, și reacționez exagerat, din dorința de a mă proteja de ce m-ar putea răni. Rar mă retrag.. apoi, după ce mă dezmorțesc, mă întreb de ce s-a întâmplat așa?!

Dacă interacțiunea este una pozitivă, mă simt incomod. Nu înțeleg de ce cineva ar crede că sunt minunată, sau specială. Chestia asta mă face să mă simt de parcă aș păcăli oamenii din jur, și mă apasă apoi grija că ei își vor da seama că nu-s așa cum mă cred. Am devenit o fire irascibilă, crezând că mereu și mereu trebuie să fac ceva palpabil pentru a primi atenție pozitivă.

Au trecut mulți ani de când maschez disconfortul acesta, această stare care mă copleșește. Nu știu, de multe ori, de ce interacțiunile emoționale îmi dau acea senzație de gol în stomac, de uscăciune a gurii. Conectarea mea cu oamenii din jur, chiar și cu cei care știu că mă iubesc, este foarte greu de realizat în anumite momente.

Am mai scris despre cât de mult îmi place să mă documentez legat de studii ale psihiatrilor, psihologilor, și, în general, despre tot ce poate fi demonstrat științific. Ei bine, și cum căutam eu așa, am dat peste un articol care vorbea despre o stare a unui adult, denumită neglijare emoțională cu rădăcini în copilărie. Jonice Webb este psihologul care explica chestia asta. Spunea că neglijarea emoțională a unui copil este eșecul unui părinte de a răspunde suficient nevoilor emoționale ale unui copil. Când se întâmplă lucrul acesta, copilul nu are cum să știe dacă sentimentele lui sunt validate. Această lipsă de validare duce la îndoială de sine, neîncredere în forțele proprii și la sentimente negative față de sine.Atunci când simți că sentimentele tale în legătură cu diverse situații și întâmplări nu-ți sunt recunoscute, probail că nu te simți apreciată. Sentimentele devin „rele”, negative, pentru că mediul în care ai crescut a fost unul în care nu ți-au fost acceptate, ți-au fost ignorate, sau pur si simplu nu ți s-a permis să ți le exprimi.

Neglijarea emoțională din timpul copilăriei este răspunsul la multe din întrebările pe care ni le punem atunci când ne e greu să ne acceptăm propriul comportament față de copiii noștri: de ce am țipat la el? De ce l-am lovit? De ce i-am zis să tacă? De ce m-am enervat că a greșit? De ce îmi ies din minți atunci când ridică tonul la mine sau nu mă ascultă?

Ce e foarte complicat la neglijarea emoțională din copilărie, este faptul că ea nu apare ca un simptom al oricărei boli obișnuite. Deși, cu toții am acuzat (și chiar copiii noștri o fac) dureri de stomac inexplicabile, care nu au un motiv medical, sau stări de tristețe, ori dureri de cap. Copilul nu poate explica ce i se intâmplă. El ia lucrurile așa cum vin. Le inmagazinează în subconștient. Ca adult, nu pare mai ușor, pentru că s-ar putea să nu îți poți aminti situații specifice din copilărie, pentru că acela era mediul tău, normalitatea familiei tale, o obișnuință pe care o percepeai corectă.

Neglijarea emoțională a unui copil arată ca o forță invizibilă, care trece adesea neobservată, până când copilul devine adult, părinte chiar, iar simptomele apar târziu. Te manifești, cel mai adesea, față de proprii copii. Abia atunci „demonii” care au zăcut în subconștient ies la suprafață. Ataci verbal și poate și fizic, reacționezi agresiv pentru că îl doare de fapt pe copilul neglijat (chiar agresat) emoțional din tine, nu știi de ce, dar realizezi că nu faci bine abia după ce demonul s-a dezlănțuit. Mi-a atras atenția un articol scris de un psiholog american acum ceva vreme, fix despre neglijența emoțională din copilărie și traumele resimțite ca adult. Citeam și aveam senzația că sunt descrisă eu. Spunea acolo că persoanele care au trecut prin asta tind să fie foarte autocritice, se simt de parcă ceva le lipsește mereu, sunt nemulțumite, perfecționiste, se simt dezamăgiți de propria persoană atunci când sunt respinse.

Ei bine, totuși, îmi era greu să accept ideea cum că emoțional am fost, într-un fel, „părăsită” de părinții mei. Având în vedere creșterea mea, mediul în care eram, atenția din partea lor. Material, aeam absolut tot ce îmi trebuia, ba chiar mai mult din ce mi-aș fi dorit. Am locuit într-o casă frumoasă, am avut parte de hrană sănătoasă de bună calitate, am fost susținută la școli bune, m-am bucurat în fiecare an de vacanțe la mare, la munte.. din exterior, eram familia perfectă, exemplu de urmat și fericită.

Mda.. asta nu e toată povestea.. de fapt, tatăl meu a fost mai tot timpul plecat. Era ori la serviciu, ori prin păduri cu stupii (e și apicultor), iar atunci când ajungea acasă era foarte obosit, ori avea nu știu ce probleme de rezolvat. În schimb, tot timpul îmi cerea să fiu într-un fel sau altul, și asta doar ca să nu-i fac de rușine pe el, și pe cei din familia lui. Mama a fost genul de femeie cu un job stresant, cu răspundere, mereu stresată și implicată să iasă totul bine la serviciu, încât toată energia și-o consuma acolo, iar acasă ajungea mereu obosită, nervoasă.. cred că mama nu a fost niciodată fericită, deși lăsa tuturor impresia că este.. O făcea din același motiv pentru care o făcea și tata: pentru a nu se face „de rușine” și „de gura lumii”. Nu m-a întrebat niciodată cum m-am simțit în ziua aia, sau dacă ceva m-a făcut fericită. Nu… întrebările clasice erau: „ce-ai făcut la școală? De ce ai făcut așa și nu așa? Să nu faci aia pentru că mă faci de rușine și eu sunt o persoană cunoscută la job..” deci.. totul se învârtea în jurul lucrurilor care trebuiau făcute într-un anume fel, pentru a nu deschide „gura lumii”.. care, oricum a vorbit și va vorbi tot ce are și nu are chef.

Când mergeam în vizită la diverși colegi, și îi auzeam pe părinții lor cum îi întreabă de cum se simt și cum le-a fost ziua, rămâneam surprinsă, ba chiar mi se părea ciudat.

Stilul părinților mei a fost unul autoritar și totodată absent la nevoile mele adevărate.

Târziu am înțeles de ce mă doare atunci când vorbesc despre copilărie. De fapt, îl doare pe copilul din mine, care acum se revoltă când înțelege că suferă din cauza neglijării emoționale. M-a durut enorm, am căutat chiar să mă revolt. Pentru că da, este sfâșietor să conștientizezi că ai fost rănit, tu, ca și copil, de către părinții tăi, chiar dacă s-a întâmplat involuntar, neintenționat.

Vestea bună este că, acele persoane care suferă de această neglijență emoțională din copilărie, pot depăși aceste emoții negative prin identificarea nevoilor emoționale de acum, și să conștientizeze că au nevoie de validare, atenție și iubire pentru a-și vindeca sufletul copilului rănit.

Acum am o explicație pentru toate lucrurile ce le simt ca pe niște atacuri, pentru toate reacțiile, iar asta îmi dă speranță pentru mine, dar mai ales pentru copiii mei. Deși, uneori, emoțiile trăite alături de ei mă fac să reacționez negativ, reușesc să mă autocontrolez și să îmi amintesc că cel ce ar vrea să reacționeze nu sunt eu, ci copilul rănit din interiorul meu. Copiii mei merită toată iubirea și atenția mea, merită empatie, și, deși mă simt copleșită uneori, trebuie să fac tot ce-mi stă în putere pentru a le valida sentimentele și emoțiile.

Pare atât de simplu și ușor, dar nu e.. pentru mine. Pentru alți părinți însă, chestia asta vine natural, automat. Și sunt sigură că așa îmi va fi și mie. Am încredere că nu le voi priva pe fetele mele de validarea emoțională de care au nevoie, pentru a deveni niște adulți fără traume. 🙏

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s