Anul acesta, pe 9 septembrie, va fi prima zi de școală. Va fi și ziua de naștere a copilei mele mari, Sara. Și-a dorit atât de mult să meargă și ea la școală și să-și servească colegii cu bomboane de ziua ei, că aproape m-a certat că am născut-o într-o zi care pică în vacanță. Iată! Ți se îndeplinește o dorință, copila mea! 😊 anul acesta, ziua ta coincide cu prima zi de școală 🙂.
„Mami, stai aici lângă mine cât mănânc, te roooog?” – m-a întrebat fetița mea.. stătea la masă, servind micul dejun, în timp ce eu mă agitam prin bucătărie, încercând să rezolv din treburi, curățând și încercând, totodată, să îi acord și ei atenție (nu reușesc însă niciodată 😔). „Am să vin, mami, lasă-mă să termin ce am de făcut aici, mai întâi!”, i-am zis. Am încercat să strâng mai repede, să termin ce aveam de făcut. „Mami, te rog! Vino lângă mine!” – m-am oprit, m-am întors către ea, și i-am văzut fățuca dulce și ochișorii ce tânjeau după mine.
Acest articol l-am scris pentru toți copiii care simt presiunea notelor, calificativelor, evaluărilor, testelor, concursurilor.. și ce-or mai fi..
Uneori, chestia asta vine ca o bătaie ușoara pe umăr; alteori, aș zice că simt compasiune și durere reală în glasul unora.. de fiecare dată însă, parcă o primesc precum o părere de rău: „pff, omule! Două fete.. ce să zic? Îmi pare rău!.. trebuie să fie greu..” 😯
Dragul meu copil, de multe ori poate ți se pare (cum și mie mi se pare, recunosc!) că a-ți spune „nu” este de fapt menirea mea ca mamă. De fapt, chiar este datoria mea (și una pe care o iau foarte în serios!), ca mamă a ta. Pentru mine, termenul „părinte” nu este un substantiv si atât.. este mai degrabă un verb.
